Varză à la Cluj

Capra şi varza s-au împăcat.

Agora

Horia Lupu, opinie despre cearta intelectualilor

Ne place de analistul politic Horia Lupu, este bine pregătit, se vede că are ceva cărți citite la activ, pe bune, nu așa în treacăt. Mai nou a comentat și o polemică culturală, actuală, pe care suntem sigur că deja o cunoașteți iar dacă cumva v-a scăpat, vă invităm să citiți articolul „CEARTA INTELECTUALILOR. Replica lui Dinescu la acuzațiile lui Liiceanu”.

Cum comentează CEARTA INTELECTUALILOR Horia Lupu?

„ATENȚIE, conținut explicit!

La început m-am enervat. O brumă de elite avem și noi, mă refer la cele publice/vizibile, care nu sunt nici de cea mai mare calitate, iar sterilitatea în privinta producțiilor relevante pentru regimul cunoașterii le caracterizează în bună măsură, iar ele/ei se ceartă ca chiorii. Gâlceava – bellum omnium contra omnes – pare modul lor natural de a se raporta unii la alții, întocmai cum spunea alde Hobbes. A trecut însă o zi de când am aflat/citit și, gândindu-mă la întreaga poveste, m-a luat așa cu o tristețe…

Cu ce avem de-a face? Pe de o parte cu un Liicheanu fiind Liicheanu, pușlama moralistă și derbedeu cu fraze scrise cu stil. De azi înainte voi folosi în ceea ce-l privește mai ales această poreclă, pe care și-a transformat-o, precum Peneș Curcanul al lui Alecsandri, în renume. Mai întâi fiind el însuși (pur și simplu i se potrivește de minune) iar apoi cauționând și legitimând acest gen de limbaj în spațiul public, prin celebrul articol privind m… uia, „expresia buclucașă”. Dacă ți-a placut într-atât, stimate eseist, autor și director de editură, descrierea respectivei activități, se mai întâmplă să trebuiască să o și iei, nu poți doar să te bucuri când le este dată altora – pardon că verbalizez/scriu măgăria ridicată la fileu de „maestru”.

Pe de altă parte avem o Ana Blandiana al cărei interviu fie a constituit doar un pretext pentru mai-sus pomenitul magistru, fie platește polițe mai vechi sau mai noi fie e un simptom că pe poetă atins-o ușor aripa sclerozei. Pentru că a suspecta că Dinescu ar fi putut spune, ATUNCI și ÎN ACEL CONTEXT (și în plus cunoscandu-l bine, așa cum îl cunoaste domnia sa), la modul serios/depreciativ ceea ce a spus înseamnă să ai/să fi făcut bubă serioasă la căpuț.

Desigur, principalul personaj din scenă este Mircea Dinescu, singurul în opinia mea inocent în toată afacerea. Care e judecat pentru că a îndraznit, după ce s-a ridicat deschis împotriva regimului înainte de 1989, să fie el însuși pe urmă si să nu vrea să pară altceva. Care, cu un premiu Herder la activ, a avut tupeul să o lase mai moale cu scrisul, să se faca fermier și bucatar/cârciumar, să apară la TV, să facă ceea ce a simțit/crezut (nu ceea ce credea de cuviința „maestrul” Liicheanu c-ar trebui să facă) – pe scurt să manânce mai puțin rahat cu polonicul decât cel care îl urechează și să fie, în mult mai mare măsură (nu intenționez să-l absolv complet de păcate legate de zona afacerilor pentru că nu-i cunosc complet sau detaliat parcursul în domeniu, dar cine e fără vină?) ”what you see is what you get”. Celor care strâmbă din nas le recomand biografiile unor Rimbaud, Verlaine sau chiar a lui Eminescu al nostru. Sau, pe partea politică, să ia la cunoștință de calitatea de proprietari de sclavi a majorității Părinților Fondatori ai Statelor Unite, aceia cu drepturile date de Dumnezeu (și imprescriptibile) la viață, LIBERTATE și CĂUTAREA FERICIRII.

Comédia nu era completă dacă printre zăbrelele gardului incintei nu băga bățul un reprezentant al contra-elitelor (vai de steluța lor, nu atât de contra-elite cât de „reprezentantii lor publici” – gen mai jos numitul sau o Iulia Popovici). Un ins care altfel îmi e simpatic, e citit și inteligent, atâta că dovedește că n-are măsură, numitul Costi Rogozanu. Pe care, din păcate pentru el, deși îmi e (o repet) în ansamblu simpatic și-l apreciez măcar în bună parte, l-am prins și în perioada sa de dinainte de convertire (înainte de-a auzi vocea fantomei lui Marx, sau după cum scrie mai degrabă a lui Engels sau Lenin) pe drumul Vămii Vechi, când presta ca corporatist, era preocupat (precum noi toți cei care ne făceam „veacul” de vacanță pe acolo vara) „dacă vama s-a stricat sau nu” (incluzând aici efectul faunei care invada fără să respecte obiceiurile mai vechi ale locului, cu preferințele lor cultural-artistice cu tot, sau „invazia asfaltului/betonului”) și explica că (cacofoniile sunt intenționate) tot poate depași viteza legală, dar cu măsură, astfel încât să ajungă în din București în Vamă mai repede fară să facă nasoale mari ca toți cocălarii. De la aceste preocupări cât de poate de firești și omenești, comune nouă tuturor, între timp domnul/tovarășul a ajuns să fie măcinat de binele și sănătatea națiunii, care așteaptă și privește/ascultă întrebător, să-i audă cuvintele și sentințele calauzitoare. Ceea ce nu e rău deloc, în sine. Atâta că omul e un specialist în paiul din ochii altora și nu vede ditamai bârna din al său. bârnă care i-a crescut de exemplu prestând ani buni la o televiziune hoață, aka iRealitatea (care nu plătea taxe, se afla în insolvență si ar fi trebuit să fie desființată de ani de zile, și de unde eroul nostru justițiar lua bani), și unde în plus se făcea propaganda la modul imund si vadimesc pentru #rezist (participand de facto la proteste), dar mai grav și pentru URS-PLUS & PNL și unde diverși insi conectați la o tensiune mai mare decât cea cu care funcționau în mod normal (Rares Bogdan, în ie și învăluit în tricolor, ridicat în picioare în studiou, amenințând PSD-ul cu degetul întins acuzator și urlând, Denise Rifai conectată la 220 de V în loc de 110, fără transformator, cu părul vâlvoi, gesticulând dezarticulat și împroșcănd imprecații, Oreste, Ciocăzanu, Cartianu et eiusdem farinae), lângă care Rogozanu, împărțind platoul cu ei, stătea cuminte și sfios, le asculta pansiv litaniile în favoarea capitalismului fără limite, împotriva prostiei mahalalelor, asistaților, leneșilor și săracilor, a votanților PSD decerebrați, ca atunci când i se dădea în final și lui microfonul să-și spună sotto voce și usor nazal pledoaria de stânga, de parcă ar mai fi auzit-o sau băgat-o cineva în seamă după ore de perorații ale „dușmanilor de clasă”. Sincer, emisiunea BUNĂ despre cărți pe care o făcea (din păcate) la aceași televiziune nu cred că spală integral (nici pe departe) restul penibilului. Și nu-i dă nici dreptul sau vreo autoritate morală să conteste TOT ce s-a făcut publicistic la Editura Humanitas (cu toate influențele date de filiile sau fobiile lui Liiceanu – cea mai vizibilă fiind probabil transformarea, prin reeditare excesivă, a principalului eseu al lui Lucian Boia în best-seller, și în pofida politicii editoriale uneori discutabile – mai ales la începuturi, cand prețurile erau remarcabile dar calitatea tipariturilor nu prea) sau să conteste în corpore tot ce a scris jupân Liicheanu, cu toate lipsurile sale de caracter, or să vadă în Mircea Dinescu doar un bucătar-sef care „i-a făcut pe puternicii zilei să râdă”. Dar deh, într-o țară în care opoziția e la fel ca puterea, și „contraelitele” au metehnele celor pe care îi contestă. Pentru că, se pare, în Românica vizibilitatea e rezervată mai cu seamă unui ANUMIT SOI de indivizi, cu un stigmat aparte, indiferent de dogme și convingeri.

PS: Spre deosebire de unii dintre dumneavoastră, eu îmi aduc încă bine aminte ce transmitea Europa Liberă în anii ’80. Tata, ofițer MApN la arma transmisiuni, și cu pregătire inginerească (în electronică) optimizase unul din radiourile din casă pentru Europa Liberă și Vocea Americii. Și cum părinții ascultau posturile aproape zilnic, auzeam des, în 1988-1989 de Mircea Dinescu sau Doina Cornea, ceva mai rar de Ana Blandiana, însă n-am auzit niciodată (sau nu rețin deloc asta) de vreun Gabriel Liiceanu. Și să nu vă gândiți că abundau disidenții și memoria îmi joacă feste, că îi puteai număra pe degetele de la două mâini. G. Liiceanu însă, precum mulți alții, si-a descoperit în întregime vocația anticomunistă după ianuarie 1990.

Ca să ne mai alinăm tristețea, nu pot decat să ascult (și să vă dedic) un cântec care se potriveste cam ca nuca în perete, dar e duios și frumos, și ageamiu cum sunt mi se pare o (mică) capodoperă. În plus are legătură, pentru că, dincolo de faptul că e un „cantautor talentat” (și pe care îl ascult relativ des, și îmi place) Florin Chilian este (a fost) un nemernic care, având o relație de câțiva ani cu o cântareață originară din Cluj (Ana Maria pe numele de scenă, care a câștigat cândva festivalul de la Mamaia) a maltratat-o în mod repetat, ea reușind să scape doar când „maestrul” încercând s-o omoare (s-o lovească cu mașina parcă), fata a chemat poliția – artistul posesor de suflet delicat fiind pasibil de-a fi acuzat de tentativă de omor. Ecce homo!

https://www.youtube.com/watch?v=DQbv1HS47qs

Ce sa-i facem, asta e țara și aștia sunt oamenii. Noi să fim sănătoși și să rămânem lucizi. Și să nu uitam niciodată să facem diferența dintre „autor ca individ” și „operă”. Altă cale cred că n-avem, și fără asta, tare mă tem că știința și cunoașterea, să nu mai zic arta, n-ar fi avansat mult mai departe de piciorul broaștei.

LE: Costi Rogozanu mi-a răspuns într-un comentariu, un gest (din păcate destul de rar) de normalitate pentru care îi mulțumesc. Dacă are dreptate și fac eu o confuzie legată de aspectul la care se referă, voi corecta până mâine, cerându-mi și scuze cum e normal. Deh, am și eu o vârstă, deși cică am memorie bună…” a scris Lupu pe o rețea de socializare.

LEAVE A RESPONSE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *