Varză à la Cluj

Capra şi varza s-au împăcat.

Actualitate Black Tie

Ioan Aurel Pop: Avem șansa să exportăm alimente și să primim bani buni pe ele. Dar agricultura nu se poate face în izolare!

Rectorul Academiei Românie, Ioan Aurel Pop, deranjat de declarațiile lui Cercel cu privire la izolarea/carantinarea bătrânilor români, a postat pe o rețea de socializare un text de excepție, în care arată că în acest context pandemic, putem avea parte și de o șansă în tot răul, printr-o producție bună în agricultură și exportul aferent, însă avertizează că agricultura nu se poate face în izolare, prin munca la domiciliu.

„Aș fi scris azi despre cu totul altceva, de exemplu, despre felul cum privesc românii relația lor cu credința și cu biserica, evident, tot în contextul acestui atât de mediatizat virus, cel mai cunoscut virus din câte au fost pe lume. Dar am aflat cu stupoare că ministrul sănătății vrea „să carantineze” toate persoanele trecute de 65 de ani, „într-un hotel”, „într-o cameră cu tot confortul” etc. Mi se pare halucinant și cred, deocamdată, că acestea sunt metafore de jurnalist dornic de publicitate. Nu zic nimic, momentan, despre asta, dar atrag atenția că verbul „a carantina” nu există în limba română și, prin urmare, el nu este prezent în niciun dicționar. Acțiunea respectivă se exprimă corect printr-o locuțiune verbală, de genul „a pune în carantină”, „a plasa în carantină”, „a trimite în carantină” etc. Dar cum substantive ca „pandemie” sau „virus” fac epocă, de să nu se impună și acest sinistru verb?

Mai aflu, cu speranță, că guvernul Elveției a anunțat acum două zile un plan în trei trepte de revenire treptată spre normalitate sau, mai exact, de ușurare a restricțiilor, fapt ce se va petrece în lunile aprilie, mai și iunie. Între magazinele care se vor deschide în prima etapă (finele lui aprilie), apar florăriile, cele pentru auto-decorarea și auto-repararea a caselor și pentru grădinărit. Evident, primul gând care ne vine în minte este că Elveția s-a descurcat mult mai bine decât România în combaterea pandemiei, că nu va fi avut nici cazuri prea multe de îmbolnăviri și nici de morți (închisă fiind în munții ei), cu spitalele ei supradotate cu medici, cu aparatură și echipamente. Și ce aflăm? Elveția are circa 28 000 de cazuri de îmbolnăviri și 1400 de morți, la o populație de 8,5 milioane de locuitori. Să ne reamintim că România are aproape 9 000 de cazuri de îmbolnăviri și 460 de morți, la circa 20 de milioane de locuitori. Recurgând la proporții, dacă Elveția ar avea populația României, atunci numărul infectaților ar fi cam de 65 000, iar al decedaților de 3300. Prin urmare, simplificând lucrurile, numărul de oameni bolnavi și de oameni decedați este în Elveția cam de 7 ori mai mare decât în România (nu ca numere absolute, ci ca proporții). Și atunci cum de Elveția își permite să anunțe relaxarea măsurilor, iar România anunță noi posibile restricții și chiar restricții discriminatorii?

Hai să zicem că, noi, oamenii de rând, nu avem toate datele și că autoritățile române știu mai bine pericolele care ne pândesc și nu vor să ne alerteze. Pe de altă parte, să presupunem că autoritățile elvețiene au modalități secrete de combatere al pandemiei, inaccesibile nouă, românilor. Dar, chiar și așa, parcă nu ne vine să credem. Numărul de îmbolnăviri din România, de ieri până azi, a fost de 190, mult mai puțin decât în zilele trecute. Numărul de morți a fost mare, fiindcă și un singur om mort este mult. Moartea este o limită gravă în viața noastră, nu ne-am obișnuit cu ea și nu o vom face niciodată. Dar, oare de ce nu ne spun autoritățile câți oameni mor în mod obișnuit, în medie, într-o zi in România, din diferite motive. Câți mureau înainte de nenorocire și câți mor acum? Mi-a devoalat (or fi și acestea secrete?!) cineva că în Germania mureau, înainte de afirmarea bolii acesteia, circa 2 200 de oameni pe zi.

Pe de altă parte, în noaptea Învierii și în prima zi a Paștilor nu s-a dărâmat deloc lumea noastră românească. Românii nu au luat cu asalt bisericile, nu s-au înghesuit unii în alții ca să ia Sfinte Paști și Sfântă Lumină, ci au stat amărâți pe la casele lor, în așteptarea marii vești, a marii noutăți a mântuirii noastre. Am văzut bărbați tineri cu bărbiile tremurânde și femei însingurate, cu lacrimi curgându-le cătinel pe obraji, mulțumind Domnului că au mai putut rosti o dată „Hristos a înviat!”.

Nici cei de departe nu au mai venit în anul acesta la marele praznic cu rudele lor. Au venit, desigur, cei cu slujbe sezoniere, cei care munceau la negru, cei care nu-și făcuseră încă un rost, pentru că nu aveau bani și adăpost acolo, printre străini și nu era nimeni dispus să-și facă milă cu ei, când ajunsese cuțitul la os chiar și pentru gazdele lor. Ce să fi făcut și unde să se fi dus, dacă nu acasă? Vorba aceea: „Fie pâinea cât de rea …”. Au adus, unii, și boala, dar faptul era inevitabil. Acasă nu vii numai de voie bună, ci vii și de greu, de necaz și de rău, altfel casa nu ar mai fi casă.

Sigur, în aceste zile care trebuiau să fie sacre, am văzut și abateri, petreceri clandestine, certuri și bătăi, sfidări ale ordinii și, mai ales, ale ordonanțelor stării de urgență. E grav, dar nu e neobișnuit. Am urmărit astfel de derapaje și în Italia, în Spania sau în Franța, iar în Canada am văzut un nebun care a ucis dintr-o mișcare 16 oameni. Românii cu oarecare stare și cu scaun la cap nu s-au bulucit la granițe ca să intre în carantină chiar înainte de Paști, dar au venit un număr dintre ei, cu orice risc. Unii nu au spus exact de unde vin, nici că ar putea să fie infectați și nici nu s-au ferit să-i infecteze pe alții. Dar aceste lucruri s-au petrecut peste tot, în forme mai mult sau mai puțin asemănătoare. Nu există popoare superioare și inferioare, ci autorități mai bine organizate și comunități mai disciplinate decât altele. Și totuși, starea de urgență în Elveția și în România a fost declarată în aceeași zi, anume în 16 martie, iar măsurile au fost cam aceleași. Iar România – har Domnului! – stă mult mai bine. O fi vreo minune sau o știre falsă! S-ar putea, Doamne ferește! ca această stare relativă de mai bine, chiar reală fiind, să nu dureze și să mergem din rău în mai rău. Dar eu refuz să cred asta.

Ca să nu fie mai rău, în afară de comportamentul populației, de sacrificiile și de dăruirea medicilor și personalului medical, de dotarea spitalelor și de numărul mai mare de testări etc., este nevoie de încredere în suflete. Iar încrederea aceasta o pot asigura și autoritățile. Ce bine ar fi ca, în loc să ni se spună mereu că ne vom izola strașnic bătrânii până la anul, că vom purta mască toată viața, că nimic nu va mai reveni la normal, că vom trece printr-o criză economică mai mare ca aceea din 1929-1933, că vom trăi mai rău ca în război etc., să ni se și îndulcească un pic starea de disperare. Fie și cu mărunte și dulci amăgiri! Ce-ar fi ca și guvernul nostru, pe fondul respectării stricte a restricțiilor și al pedepsirii abaterilor de la ordonanțe, să anunțe un plan de redresare treptată a țării? Să ne spună cum va sprijini – precum văd că anunță Germania – agricultura și pe agricultori prin împrumuturi avantajoase, prin scutiri de taxe, plăți în avans etc.

Noi, românii, am viețuit și am supraviețuit cam o mie de ani aproape exclusiv prin agricultură. Multe sectoare ale economiei vor intra în declin, dar agricultura nu are cum, fiindcă trebuie să mâncăm și să-i hrănim și pe alții. Acum chiar că avem șansa să exportăm alimente și să primim bani buni pe ele. Dar agricultura nu se poate face în izolare, prin munca la domiciliu ori prin telemuncă. Chiar dacă, unii, vom pune iar mâna pe plug și pe sapă, ar trebui să fim un pic pregătiți pentru asta. Dacă vorbim numai de „carantinare”, de Corona virus și de măști, vom ajunge să murim nu de virus, ci de foame. Autoritățile au datoria să ia cele mai severe măsuri ca să asigure sănătatea populației, dar nu au datoria să demoralizeze lumea. Fără funcționare economiei suntem pierduți, chiar dacă scăpăm de molimă. Ce-ar fi să ne adunăm energiile ca elvețienii – mult mai loviți decât noi – și să ne gândim și la măsuri de ușurare a acestei apăsări cotidiene. Haideți să visăm și la parcuri deschise, la păduri înverzite, la revederi distanțate și la muncă obișnuită, de zi cu zi.

Unii dintre cei dragi s-au dus departe loviți de boală, alții sunt departe fiindcă acolo i-a mânat soarta, alții sunt departe, în alt cartier sau în alt oraș, dar nu-i putem vedea direct. Noi stăm singuri, munciți de gânduri. Foarte mulți, din fericire, nu ne plictisim, dar viața nu poate continua mereu așa. Oamenii sunt ființe sociale, trăiesc unii cu alții, unii lângă alții, se ating și se îmbrățișează. Acesta este datul firii. Haideți să nu încercăm noi să-l schimbăm, ci să dăm oamenilor dramul de speranță necesar continuării vieții!„ a scris Ioan Aurel Pop.

LEAVE A RESPONSE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *