Varză à la Cluj

Capra şi varza s-au împăcat.

Agora

Papahagi: Pentru creștini, moartea e un prag redutabil, dar nu tragic

Text profund al conservatorului clujean, Adrian Papahagi, în apropierea Sărbătorilor Pascale, universitarul considerând că pentru creștini, „moartea e un prag redutabil, dar nu tragic”.

Vă redăm în integralitate excelentul text dat publicității de Adrian Papahagi: „Am văzut cu toții cât de exasperant e să fii izolat acasă o lună, mai ales dacă ești singur. Acum închipuiți-vă cum e să fii izolat o veșnicie în propria finitudine îndârjită. Câtă diavolească ură și neputință naște limitarea!

Îi vedeți deja pe unii cum spumegă și revarsă ură față de cei care încearcă, așa cum pot (bâjbâind, bâlbâindu-se, tatonând), să fie în comuniune cu infinitul dumnezeiesc.

Pentru creștini, moartea e un prag redutabil, dar nu tragic. Pentru cei care au ales, ca Iuda, să refuze dumnezeirea de dragul unei pretinse griji pentru social, moartea e absurdă. Pentru cei care cred în Dumnezeu, moartea e deschidere; pentru cei care Îl resping pe Dumnezeu, e închiderea definitivă, impas ontologic, accident tragic sau sfârșit absurd.

În piesa lui Marlowe, „Dr. Faustus”, diavolul îi spune magicianului: „this is hell, nor am I out of it” („acesta-i iadul, n-am ieșit din el”). Teologic, se vorbește despre starea de iad. Iadul nu e o pedeapsă divină, ci e starea sufletească, disperarea, ura și neputința pe care singuri și-o amenajează cei care îl resping pe Dumnezeu.

Un seamăn de-ai noștri (aplaudat de mii de oameni) ne-a dezvăluit ieri chipul desfigurat al urii pure, furioase, diabolice. Nu l-a excomunicat nimeni: singur a blestemat în stânga și în dreapta, singur s-a excomunicat și a ținut ca toată lumea să ia notă că s-a rupt de Biserică. Apoi s-a victimizat și a invocat ruguri și inchiziții imaginare, pentru care blajinii oameni preocupați să ia lumina și Sf. Paști nu au nici timpul, nici dispoziția, nici priceperea.

Și Iuda avea principii: îi păsa, vezi Doamne, de săraci (pe cheltuiala Mariei din Betania, nu a lui), era un justițiar social. Deși L-a trădat pe Dumnezeu ca nimeni altul, chiar și el se putea mântui. Hristos venise pentru toți oamenii, deci și pentru el. Era suficient să-și regrete amarnic vânzarea, ca Petru lepădarea sau tâlharul crimele. Sub lemnul Crucii era loc și pentru pocăința lui. Nu Hristos l-a respins pe Iuda, nu Hristos l-a condamnat: singur s-a osândit, atunci când, dându-și moartea, a respins atotputernicia lui Dumnezeu, care includea puterea de a-l ierta chiar și pe el pentru vânzare. Iuda a ales singur moartea în locul Vieții.

Biserica nu respinge pe nimeni. Ea nu e comunitate etnică, în care te naști sau nu, nu e firmă sau agenție, pentru care te califici sau nu: e o casă deschisă, o familie în care oricine este binevenit. O casă cu rânduiala ei, ca orice casă, dar deschisă oricui – o casă ospitalieră, spital de suflete și hotel al năpăstuiților.

Sigur, sunt străini care nu îi calcă pragul, dar ar vrea să-i schimbe regulile și menirea, alții care ar vrea să fie lăsată în paragină și dărâmată, fiindcă nu are ce căuta în cetate, și alții care o acceptă așa cum este, o caută mai des sau mai rar, sunt fericiți că se pot odihni în umbra ei și eventual încearcă să o înfrumusețeze cu o crenguță, o floare, o tușă de frescă sau o piatră colorată de mozaic.

Fiecare alege în fond pentru sine și își așterne propriul destin. Suntem liberi, exaltant și înfiorător de liberi: chiar și pedeapsa sau răsplata ne-o dăm singuri, încă de acum, începând cu pacea sau cu iadul în care sălășluiesc mintea și sufletul nostru. Pace și bunăvoire tuturor!

LEAVE A RESPONSE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *